Spus direct, falxul dacic are o aură care ne intimidează. În fața vitrinei, ne îndreptăm spatele, vorbim mai încet, simțim că ne uităm la ceva solemn. Un chips, în schimb, e aproape ridicol prin simplitatea lui.
Îl rupi între degete, mai scapi firimituri pe tricou, te cerți amuzat cu cineva pe ultima felie.
Și totuși, clipa aceea banală țese o legătură, instantaneu. Un artefact spune povestea unei lumi trecute, o gustare împărțită spune povestea noastră, aici și acum.
Ambele tipuri de obiecte pot conta. Doar că o sabie veche își exercită puterea prin distanță, în vreme ce o pungă de chips devine relevantă prin apropiere. Ce atinge mai des nervul viu al vieții, cel care se hrănește din gesturi mici, repere comune, glume proaste, promisiuni ținute în șoaptă la marginea unei mese? Răspunsul e surprinzător doar la prima vedere.
Ce dă greutate unui lucru?
Valoarea unui obiect nu vine doar din materialul lui, ci din povara de sens pe care o poartă.
Un creion poate fi talisman, o șapcă poate fi armă, o felie de cartof prăjit poate fi semnalul că suntem împreună. Avem nevoie de simboluri ca să ne regrupăm, să ne orientăm, să ne aducem aminte cine suntem când ne e dor sau teamă. Dar simbolurile se nasc în poveste, nu în vitrină.
Aici intră în scenă literatura, mai exact o carte care m-a făcut să mă gândesc la felul în care obiectele se aprind de sens atunci când devin parte dintr-o călătorie.
În romanul unui autor tânăr, un grup de copii descoperă că are puteri neobișnuite și e chemat să caute artefacte străvechi, cheile către o lume nouă, misterioasă. Prietenia, curajul, misiunea comună dau greutate fiecărui pas. Nu e magie pentru spectacol, ci pentru maturizare, pentru îmblânzirea necunoscutului.
Cască devenită șapcă, sabie devenită creion
Una dintre scenele care rămân în minte pornește banal, dintr-o fabrică abandonată, un loc al adolescenței și al aventurii. Un puști de 13 ani cade într-o „groapă fără fund”, după ce încearcă să fugă de un polițist.
Când deschide ochii, găsește o încăpere nefirește de luminoasă, aproape gospodărită, cu vitrină, provizii, o mini-bibliotecă și un bătrân cu o voce de actor de filme horror. În câteva pagini, realitatea se răsucește și începe jocul serios: cu un coif viking și o sabie în vitrină, cu polițiști care nu sunt doar polițiști, cu o aură albastră care se aprinde pe mâini ca un curent viu.
Atingerea obiectelor declanșează însă trucul cel mai frumos. Coiful se topește într-o șapcă, sabia devine un creion, iar uimirea devine pragul dintre lumi. Dincolo de efectul vizual, miza e limpede: obiectul contează în măsura în care se leagă de cine îl poartă și de pentru ce îl folosește.
Un artefact care rămâne expus, lustruit și păzit, are o singură poveste, cea din catalog. Un obiect „mărunt”, uns cu viața noastră de zi cu zi, capătă sute de povești.
De aceea un chips, în aparenta lui nimica-toată, poate cântări mai mult în amintirile noastre decât o replică perfectă a falxului. Pentru că acea gustare intră în scenă în momente reale, între prieteni, cu nerv, cu râs și cu tăceri. Transformă prezența în apartenență.
Dacia din vitrină și România din sufragerie
Iubesc muzeele tocmai fiindcă oferă tihna asta solemnă. Iar falxul dacic, cu alura lui curbată, arată o lume aspră, inventivă, pregătită de luptă. Dar țara nu se ține doar cu arme pe soclu, ci și cu ritualuri mici, repetate.
Un meci văzut cu vecinii, o pauză la birou în care cineva scoate din geantă o pungă și o întinde tuturor, un drum lung cu mașina în care deschizi geamul și împarți ceva sărat. Acolo, în aceste scene simple, se coase o țesătură socială fină.
E o eroare să punem semnul „mai important” ca un verdict juridic. Mai degrabă, întrebarea ne arată că importanța se măsoară în straturile de sens și în frecvența cu care un obiect se intersectează cu viața noastră. De câte ori ne întâlnim cu falxul dacic într-un an și de câte ori împărțim o gustare, oricare ar fi ea? De câte ori vedem în ochii cuiva că se simte primit doar pentru că i-ai întins ceva, fără protocol, fără ceremonii?
Știința micilor plăceri
Nu trebuie să fii neurolog ca să simți cum se schimbă corpul când mănânci ceva bun lângă cineva drag. Mirosul se prinde de memorie, textura rămâne în limbă, iar creierul își fixează reperele ca niște semne de carte.
Rețelele noastre de atașament se hrănesc din asemenea stimuli, mărunte întâlniri care, repetate, construiesc încredere. Un chips nu e o soluție nutritivă, e un semnal. Spune „hai”, „stai”, „e loc și pentru tine”.
Când punem alături această chimie a proximității cu solemnitatea unui artefact, nu le contrazicem, le așezăm în roluri diferite. Falxul ne învață să privim înapoi fără nostalgie oarbă, să respectăm o tradiție de ingeniozitate și curaj.
Chipsul ne învață să privim în jur, să păstrăm vie o sociabilitate caldă, adică tocmai ingredientul fără de care nici tradiția nu se transmite.
O carte despre curajul de a deschide uși
Să fiu sincer, am regăsit această logică a „obiectului care capătă sens prin oameni” în paginile unei cărți recente, scrise cu energie proaspătă. Copiii de acolo, fiecare cu puteri diferite, sunt chemați să protejeze artefacte care pot deschide o altă dimensiune.
Dincolo de acțiune, rămâne o idee simplă, dar grea: ceea ce te face cu adevărat puternic nu e sabia în sine, ci prietenii, disciplina, capacitatea de a-ți gestiona frica. Când obiectele se aliniază cu valorile, atunci abia treci pragul.
Aici se întâlnesc falxul și chipsul. Îți trebuie o moștenire ca să ai rădăcini, îți trebuie un gest împărțit ca să ai aripi. Iar dacă vrei să vezi cum se face trecerea dintre lumi, nu doar în sens fantastic, ci ca maturizare, îți recomand un roman care, da, are toate ingredientele unei povești bune și acel ceva care te ține cu gândul la oameni, nu la efecte.
„Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro. Dacă îți plac prieteniile încercate, scenele cu tensiune justă și felul acela de magie care luminează caracterul, o să găsești aici nu doar o aventură, ci o oglindă. Și poate o invitație să te uiți altfel la lucrurile mărunte din jurul tău, cele care, fără să ne dăm seama, țin comunitățile laolaltă.
Nu ne certăm cu istoria, o punem la masă
La urma urmei, nu e o competiție între vitrine și sufragerii. E o invitație să înțelegem că importanța e o curgere. Când suntem mici, poate că ne impresionează mai tare o pungă de chips deschisă după școală.
Când creștem, poate că rămânem mai mult timp într-o sală de muzeu, în fața unei arme care a traversat veacuri. Ambele momente ne cresc, în felul lor. Iar când reușim să trecem dintr-un registru în celălalt fără snobism, înseamnă că ne-am găsit măsura.
Ce e mai important, atunci, un chips sau falxul dacic? Important e cine este lângă tine când întinzi mâna și ce ai de apărat, în tine și între voi. Restul sunt detalii pe care o poveste bună le așază la locul lor.
Caseta editorială
Titlul complet este „Drumul către o altă dimensiune”, semnat de Bradu Mihai Dan, apărut la Editura Ecou Transilvan, la Cluj-Napoca, în 2024, în colecția Cărțile copilăriei. Cartea are ISBN 978-630-311-221-3. Volumul se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.
