În ultimele luni, am explorat relațiile interumane, modul în care ne alegem partenerii și așteptările pe care le avem de la aceștia. Este o discuție complexă, ce pare să nu se sfârșească vreodată, deoarece de fiecare dată când credem că am ajuns la o concluzie, apar și alte întrebări.
O întrebare esențială care ne preocupă este: care parte din ceea ce oferim într-o relație reprezintă iubire, iar care parte reprezintă un schimb?
Nu sunt convins că este atât de simplu. Poate că în relațiile sănătoase se ține din când în când socoteala, dar fără a transforma această socoteală într-o dublă contabilitate.
Este dificil să trăiești alături de cineva fără a observa dinamica dintre voi. Știm cine întreabă frecvent „cum te simți?”, cine organizează activitățile, cine își schimbă programul pentru celălalt sau cine își amintește de detalii importante. Nu avem nevoie de un tabel Excel pentru a analiza aceste lucruri; relațiile au o memorie proprie, iar aceasta nu este mereu dușmanul iubirii.
Când ceea ce oferim spune și ceva despre noi
Într-o relație, nu oferim doar timp, dragoste, bani, intimitate sau sprijin. Modurile în care ne implicăm reflectă și răspund la întrebarea: cine sunt eu pentru partenerul meu?
Pot să fiu cel care rezolvă problemele, cel care oferă suport, cel care se sacrifică, cel care își asumă responsabilități financiare sau cel care împacă. Toate aceste acțiuni reprezintă forme de grijă și satisfac o nevoie umană de a simți că avem un loc important în viața celuilalt.
Adesea, ajungem să ne dăm seama de importanța noastră în relație tocmai din necesitatea pe care o simte celălalt față de noi.
Aici devine complicat. Dacă valoarea mea în relație derivă din faptul că sunt indispensabil, voi avea tendința de a oferi mai mult decât este cerut, de a prelua sarcini, de a anticipa nevoile celuilalt și de a fi mereu disponibil.
Asta nu înseamnă că ofer doar pentru a-mi satisface nevoile. Într-o relație, grijile pentru celălalt și dorința de a simți că suntem importanți pot coexista în același gest. Pot să fac un sacrificiu din dragoste și, simultan, să sper că și tu vei fi acolo pentru mine când voi avea nevoie.
Așteptările nu anulează iubirea, dar este esențial ce facem cu aceste așteptări.
Uneori este mai ușor să oferim decât să cerem?
Cere direct ajutorul poate fi mai dificil decât pare.
„Am nevoie să fii mai aproape de mine.” „Mi-ar plăcea să te implici mai mult.” „Am nevoie să mă simt important pentru tine.”
Există întotdeauna riscul ca celălalt să refuze, iar reacțiile pot varia de la un simplu „nu” până la râs sau indiferență. De asemenea, s-ar putea să descoperim că ceea ce este esențial pentru noi nu are aceeași importanță pentru partener.
Când cer, mă expun emoțional.
Uneori, oferirea pare o soluție mai sigură. Fac pentru tine ceea ce mi-aș dori să primești, sunt atent în felul în care aș vrea să fii tu, renunț fără să mi se ceară și sper că, atunci când va fi nevoie, vei înțelege singur ce trebuie făcut. Acest mecanism este adesea inconștient.
Însă, în acest mod, putem construi un contract pe care celălalt nu l-a citit sau acceptat, existând riscul ca el să nu fie conștient de existența acestuia.
Astfel, apare un tipar frecvent: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce speram, continui să ofer, iar resentimentele încep să se acumuleze. Odată cu acestea, se deschid arhivele amintirilor.
„Eu am fost lângă tine când…”
„De câte ori am renunțat eu…”
„După tot ce am făcut pentru tine…”
De multe ori, reproșurile reflectă un dezechilibru real. Însă este important să ne întrebăm când am exprimat pentru prima dată așteptările noastre: atunci când încă ne puteam formula o nevoie sau doar acum, când prezentăm factura?
Poate că generozitatea este o modalitate de a cere fără a risca o respingere.
Socoteala nu este totuna cu factura
Nici perspectiva opusă nu este de ajutor. Concepția că într-o relație sănătoasă nu trebuie să numeri niciodată poate ascunde sau genera dezechilibre serioase.
Viața nu este întotdeauna echitabilă. Vor exista momente în care unul dintre parteneri va duce mai mult, fie din lipsă de timp, energie sau resurse, iar celălalt va putea contribui mai puțin. Cu timpul, aceste roluri se pot inversa, iar echilibrul unei relații nu este o constantă, ci se schimbă odată cu persoanele implicate.
Totuși, există o diferență între „acum îți este greu și pot să preiau eu mai mult” și „eu am dus aproape tot de ani de zile și amândoi am început să considerăm asta o normalitate”.
Uneori, este necesar să observăm și să numărăm pentru a înțelege că ceva s-a schimbat. Pot formula întrebări precum: „În ultima vreme, simt că mă simt destul de singur cu responsabilitățile noastre. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum este rândul tău să faci asta pentru mine.”
Ambele afirmații derivă din observarea unui dezechilibru, dar prima deschide o discuție, iar a doua generează o datorie, ceea ce aproape sigur va duce la un conflict.
Datoria are un avantaj psihologic: ne oferă iluzia controlului. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu poți să mă refuzi. Dar dacă spun „îmi datorezi”, încerc să eliminez această opțiune. Astfel, nu mai este o alegere liber aleasă, ci o obligație, având suficiente lucruri trecute în cont.
Cel care dă mai mult nu este întotdeauna cel mai slab
Există o altă complexitate: suntem adesea tentați să vedem persoana care oferă constant ca fiind vulnerabilă. Deși uneori acest lucru poate fi adevărat, a oferi poate aduce și putere.
Dacă eu sunt mereu cel care rezolvă, devin expert în a face lucrurile. Dacă eu susțin constant, partenerul poate ajunge să depindă de mine. Dacă eu renunț mereu, pot să ajung să fiu cel care rămâne cu datoria.
Fără să vrem, putem funcționa pe o logică de putere: unul devine cel care știe și salvează, iar celălalt devine cel care primește și rămâne dator.
Perspectiva lui Alfred Adler rămâne relevantă: într-o relație, cooperarea nu înseamnă să facem aceleași lucruri sau să contribuim în mod egal. Înseamnă a ne întâlni ca egali, fără ca diferențele dintre noi să devină o scală pe care unul trebuie să se afle deasupra celuilalt.
Pot oferi mai mult fără a deveni superior, la fel cum pot avea nevoie de mai mult fără a deveni inferior.
De aceea, este adesea greu să ieșim din rolurile care ne frustrează. Cel care spune „eu fac totul” poate fi obosit și nedreptățit, dar poate descoperi că îi este greu să lase controlul în mâinile partenerului. Acest lucru ar însemna nu doar asumarea responsabilității, ci și cedarea controlului, ceea ce poate fi un pas dificil.
Nu este corect să spunem că cel care duce mai mult este vinovat pentru dezechilibru; realitatea este că relațiile sunt rareori simple, iar unul nu este doar cel care dă, iar celălalt doar cel care ia.
Ce facem după ce începem să numărăm?
Poate că am abordat greșit problema atunci când am încercat să facem distincția între iubire și tranzacție. În orice relație există un schimb, avem nevoi și așteptări, oferim și dorim să primim, negociem și observăm constant ce se întâmplă între noi.
Problema nu este observarea. Problema apare atunci când ceea ce oferim devine un mod de a ne valida, de a evita riscurile de a cere, de a-l face pe celălalt dator sau de a ne păstra o poziție din care refuzul devine mai greu. Cooperarea necesită mai mult decât a nu ține socoteala; necesită abilitatea de a exprima nevoile fără a construi o datorie și de a contribui fără a transforma contribuția într-o formă de superioritate.
Poate că în relațiile sănătoase se ține socoteala. Uneori, chiar este necesar să observăm aceste aspecte pentru a remarca un dezechilibru. Însă întrebarea care ne definește nu este dacă am început să numărăm.
Este ce facem cu această socoteală ulterior: o folosim pentru a înțelege dinamica dintre noi sau așteptăm să avem suficiente lucruri de trecut pe factură?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/poate-ca-si-relatiile-bune-tin-socoteala
Sursa foto: Inquam Photos
