Să fim sinceri, cuvântul „advertorial” are o mică problemă de reputație. Îl vezi și, chiar dacă ești un cititor curios, se aprinde imediat o luminiță în cap: „Aha, cineva vrea să-mi vândă ceva”. Uneori ai dreptate.
Alteori e doar o companie care încearcă să explice, pe bune, de ce face ce face. Dar tot acolo ajungi, la acel suspin interior, la acea ezitare de o secundă în care degetul e deja pe scroll.
Aici intră storytelling-ul. Nu ca un truc și nici ca o păcăleală, ci ca o formă de respect.
Povestea e felul în care creierul nostru înțelege lumea de când lumea. Nu ne amintim bine specificațiile unui produs, dar ne rămâne în minte un moment, o replică, o situație în care ne recunoaștem. Asta urmărești într-un advertorial bun: să nu fie doar o prezentare, ci o experiență scurtă, aproape ca o conversație.
Și da, sunt și advertoriale care se simt ca o broșură lipită peste un articol. Nu despre ele vorbim. Vorbim despre acele texte care te prind pentru că, înainte să te convingă, te fac să simți că ai intrat într-o scenă adevărată, cu oameni care au zile bune și zile în care le vine să închidă laptopul și să plece.
De ce advertorialul are nevoie de o poveste, nu de un discurs
În reclame clasice ai voie să fii direct. „Cumpără”, „încearcă”, „reduse”, „cel mai”. În advertorial, dacă intri așa, cu bocancii, pierzi. Publicul vine aici cu așteptarea unei lecturi. Vrea un fir narativ, vrea un ritm, vrea o mică promisiune că nu îi vei irosi timpul.
Storytelling-ul face două lucruri în paralel. Îți ține cititorul aproape și îi oferă context ca să înțeleagă de ce produsul sau serviciul chiar contează. Nu ca un „argument”, ci ca o piesă dintr-o situație. Când vezi piesa în scenă, nu mai pare o ofertă aruncată pe masă, pare o soluție pusă acolo la momentul potrivit.
Mai e ceva: oamenii sunt sătui de perfecțiune. Cineva care spune că totul e impecabil, impecabil, impecabil, sună fals. O poveste bună are colțuri. Are o dimineață proastă, are o întârziere, are un mic eșec. Și tocmai asta o face credibilă.
Ce înseamnă, concret, storytelling într-un advertorial
Mulți își imaginează storytelling-ul ca pe o poveste lungă, cu început, mijloc și final, eventual cu suspans ca într-un serial. Nu e musai. Uneori e suficientă o scenă scurtă și bine observată.
Storytelling-ul în advertorial înseamnă să iei o realitate familiară și să o spui astfel încât cititorul să simtă că a fost acolo. Înseamnă să nu pui informația în aer, ci să o legi de cineva. De un om, de o alegere, de o problemă, de o emoție.
Imaginează-ți două fraze.
Prima: „Aplicația noastră te ajută să-ți gestionezi bugetul lunar.”
A doua: „În a treia zi după salariu, Ana a deschis aplicația băncii și s-a prefăcut că nu vede cifra aceea mică, tristă, care îi spunea că iar a subestimat factura la încălzire.”
Observi diferența. A doua frază are viață. Are un om. Are o mică rușine, o mică frustrare. Îți trezește un gând: „și eu fac asta”. De acolo poți introduce soluția fără să pară că ai schimbat brusc canalul.
Povestea mică și miza mare
Nu trebuie să inventezi drame. De fapt, dacă o faci, se simte imediat. În advertoriale, mizele mari sunt, de cele mai multe ori, foarte domestice: timp pierdut, bani cheltuiți fără rost, rușinea de a nu ști, oboseala de a repeta același lucru, frica de a lua o decizie greșită. Sunt mizelor acelea care nu se văd pe afiș, dar îți strică ziua.
Când reușești să le pui în cuvinte, ai câștigat deja jumătate din luptă. Cititorul nu se mai simte tratat ca o țintă. Se simte văzut.
Protagonistul, sau omul din oglindă
Un advertorial fără protagonist e ca un film fără personaje. Poți să ai decor frumos și muzică bună, dar nu te atașezi.
Protagonistul nu trebuie să fie neapărat o persoană reală cu nume și prenume, dar ajută să fie clar cine trăiește problema. Poate fi un antreprenor care încearcă să nu-și piardă clienții. Poate fi o mamă care își împarte ziua între job, copii și o listă de lucruri care se tot mută de pe o săptămână pe alta. Poate fi un student care își caută primul apartament și își dă seama că „mobilat modern” înseamnă, uneori, o canapea care scârțâie din toate încheieturile.
Și da, poate fi chiar cititorul. Există o formă de scriere în care te adresezi direct, cu „tu”, dar ai grijă cum o faci. Dacă pare că te bagi prea mult în viața omului, îl pierzi. Dacă e caldă și atentă, îl apropii. E o linie fină, ca atunci când încerci să ajuți pe cineva fără să pari că îi dai lecții.
Detaliul care face omul credibil
Un protagonist devine real prin amănunte. Nu prin etichete. Nu „un antreprenor de succes”, ci „un om care își începe ziua cu cafeaua rece, pentru că de la primul e-mail a intrat deja într-un șir de urgențe”. Nu „o mămică”, ci „o femeie care își caută cheile prin geanta plină de șervețele și, între timp, încearcă să răspundă politicos la un mesaj de la școală”.
Detaliul te ajută să nu scrii generic. Îți dă un teren pe care cititorul poate păși fără să simtă că intră într-o reclamă.
Conflictul care nu sună ca o „problemă de marketing”
Într-o poveste, conflictul e motorul. În advertorial, conflictul e motivul pentru care cititorul rămâne până la capăt.
Aici e o capcană: multe advertoriale își anunță conflictul ca pe un titlu de prezentare. „Problema X afectează mulți oameni.” Sună corect, dar e rece. Conflictul are nevoie să fie trăit, nu declarat.
O metodă simplă e să începi cu momentul în care problema devine imposibil de ignorat. Nu cu definiția ei.
Să zicem că vinzi un serviciu de curățenie. Conflictul nu e „lipsa timpului pentru curățenie”. Conflictul e când cineva își dă seama, într-o dimineață, că nu are ce cană curată să ia la serviciu și își promite, pentru a zecea oară, că „în weekend rezolvă”. Apoi vine weekendul și, sincer, nimeni nu visează să-și petreacă sâmbăta cu buretele în mână.
Îți trebuie acea scenă mică, ușor enervantă, ușor amuzantă, în care cititorul se recunoaște.
Fricile tăcute, acelea pe care nu le punem în postări
Uneori conflictul real nu e tehnic, ci emoțional. Nu e „nu știu să aleg produsul”, ci „mi-e teamă să nu par prost dacă întreb”. Nu e „nu am buget”, ci „mă simt vinovat când cheltui pe mine”. Nu e „nu am timp”, ci „mă simt că rămân în urmă și îmi scapă lucruri”.
Dacă reușești să atingi frica fără să o exploatezi, ai făcut un pas mare. Povestea devine un spațiu în care omul nu se simte judecat. Iar asta, în marketingul de azi, e rar și prețios.
Produsul ca personaj secundar, nu ca vedeta care strigă
Asta e una dintre regulile pe care le înveți după ce scrii câteva advertoriale și te uiți la ele cu ochi proaspeți: produsul nu trebuie să intre pe scenă ca un erou cu reflectoare.
Într-o poveste bună, soluția apare firesc, ca o întorsătură logică. Ca un obiect pe care îl găsești exact când ai nevoie. Dacă îl împingi prea devreme, strici credibilitatea. Dacă îl ascunzi până la final, cititorul se simte păcălit.
E un echilibru fin. Ca atunci când vrei să spui ceva cuiva, dar aștepți momentul potrivit, ca să nu pari insistent.
Cum introduci soluția fără să schimbi brusc tonul
Soluția trebuie să răspundă exact conflictului pe care l-ai construit. Nu conflictului imaginar din brief. Celui pe care l-ai arătat în scenă.
Dacă ai descris oboseala de a repeta aceeași sarcină, soluția trebuie să simplifice. Dacă ai descris frustrarea de a nu înțelege un proces, soluția trebuie să clarifice. Dacă ai descris sentimentul de împrăștiere, soluția trebuie să organizeze.
Și aici apare un detaliu important: nu promite transformări magice. Promite schimbări plauzibile. Un advertorial bun nu spune „viața ta va fi perfectă”, ci „uite cum poate deveni mai ușoară într-un punct concret”.
Scenele, mirosurile și lucrurile mărunte care țin cititorul aproape
Storytelling-ul nu stă doar în structură. Stă în atmosferă. În felul în care scrii o cameră, o stradă, un e-mail primit la o oră nepotrivită.
E tentant să sari direct la informație, mai ales când ai multe de spus. Dar, paradoxal, un moment de atmosferă te ajută să spui mai mult cu mai puține cuvinte. Un miros, o lumină, un gest repetat.
Poți scrie: „Clientul era stresat.” Sau poți scrie: „Își apăsa tâmplele cu degetele, ca și cum ar fi încercat să țină gândurile înăuntru.”
Nu trebuie să devii poetic. Doar atent.
Ritmul de lectură contează mai mult decât crezi
Cititorul nu citește un advertorial cum citește un contract. Îl scanează, îl gustă, se oprește la fraze care sună adevărat. Dacă îi dai doar fraze egale, perfect lustruite, fără respirație, obosește.
Schimbă ritmul. Pune fraze scurte când vrei să lovești cu un adevăr simplu. Lasă fraze mai lungi când descrii o scenă. Strecoară câte o paranteză mică, o rectificare, o vorbă din vorbirea de zi cu zi. Dar cu măsură, altfel devine un joc de rol și nimeni nu are chef de asta.
Cum îți construiești structura, ca să nu te pierzi în poveste
Știu, sună ca o contradicție: vrei să fie natural, dar ai nevoie și de structură. Adevărul e că cele mai „naturale” texte sunt adesea cele mai bine organizate. Doar că nu îți arată scheletul.
O structură clasică, adaptată pentru advertorial, funcționează aproape mereu. Ai nevoie de un început care deschide ușa, de un mijloc care ține ușa deschisă și de un final care nu trântește conversația.
Începutul, acel mic cârlig
Începi cu o scenă, o întrebare, o observație care să pară a cuiva care chiar a stat cu ochii pe lume. Nu „știați că”, nu „conform studiilor”. Ci ceva de genul: „Ai observat cum, de fiecare dată când îți propui să rezolvi o problemă, apare încă una, mică și enervantă, care îți fură energia?”
Dacă vrei să fii și mai concret, începe cu un detaliu: un calendar plin, o notificare, o listă de cumpărături uitată pe masă.
Mijlocul, unde arăți, nu predici
Aici dezvolți conflictul. Îl pui în contexte diferite. Arăți consecințele lui. Îl lași să apese puțin pe umerii protagonistului, ca să înțelegem de ce e important.
În mijloc începi să strecori informația, ca într-o discuție normală. Mai spui ce s-a întâmplat, mai explici de ce, mai revii la scenă. Dacă te oprești la timp, cititorul nu se simte bombardat.
Momentul de schimbare
Într-un advertorial, momentul de schimbare poate fi o recomandare auzită de la cineva, o încercare făcută din curiozitate, o decizie luată după prea multe eșecuri. E acel „gata, ajunge”.
Aici introduci soluția. O arăți în acțiune. Nu o declari ca pe o medalie. O lași să rezolve o parte clară din problemă, fără să promiți miracole.
Finalul, care nu trebuie să sune ca un afiș
Finalul bun e ca o ușă lăsată întredeschisă. Nu trântești un îndemn agresiv. Inviti. Dai un pas concret pe care cititorul îl poate face dacă vrea.
Uneori finalul e o întrebare simplă: „Cum ar arăta săptămâna ta dacă ai scăpa de această grijă?” Alteori e o propunere mică: „Încearcă o dată și vezi dacă ți se potrivește.”
Unde intră informația practică și cum o faci digerabilă
Un advertorial nu e literatură, oricât de frumos ai scrie. Trebuie să conțină informație practică. Altfel rămâi cu o poveste drăguță care nu duce nicăieri.
Trucul e să legi informația de momente. Dacă vorbești despre o platformă, nu începe cu lista de funcționalități. Începe cu situația în care funcționalitatea salvează timp, bani sau nervi.
De exemplu, când vorbești despre prezența online a unei afaceri, poți începe cu scena în care cineva își verifică site-ul pe telefon și își dă seama că butonul de contact e ascuns undeva, într-un colț, de parcă s-ar rușina. Apoi vine conversația despre experiența utilizatorului, despre viteză, despre claritate, despre încredere.
Și abia aici, dacă are sens, se poate strecura natural ideea de optimizare site, ca un pas logic, nu ca o paranteză publicitară.
Observă ce se întâmplă: ai dus cititorul la un moment familiar, apoi ai deschis ușa către soluție.
Transparența, sau cum să nu-ți pierzi cititorul pe termen lung
Storytelling-ul nu scuză lipsa de onestitate. Din contră, o poveste te obligă să fii mai atent, pentru că oamenii cred în ea.
Asta înseamnă să marchezi clar că e un material plătit sau sponsorizat, în funcție de contextul publicării. Oamenii nu se supără că există advertoriale. Se supără când simt că au fost păcăliți.
Și mai înseamnă să nu inventezi rezultate. Dacă spui „a crescut cu 300%”, trebuie să fie real și să ai context. Dacă nu, mai bine spui: „a simțit o diferență clară” și explici cum anume. E mai modest, dar e și mai credibil.
Storytelling pe diferite canale, același suflet, altă formă
Un advertorial nu trăiește mereu doar pe un site. Uneori e într-un newsletter. Alteori e adaptat pentru social media, alteori pentru un video scurt.
Advertorialul pe blog sau în publicații online
Aici ai spațiu. Poți construi o scenă, poți respira. E locul ideal pentru povestea completă. Totuși, nu înseamnă că trebuie să te întinzi fără rost. Dacă simți că o frază nu adaugă nimic, taie. Cititorul îți va mulțumi, chiar dacă nu o să-ți scrie.
Newsletter-ul
Newsletter-ul e mai intim. E ca și cum ai intra în inbox-ul cuiva și ai bate ușor la ușă. Tonul trebuie să fie cald, aproape confesiv. Aici funcționează bine povestirile scurte, momentele de culise, un „mi s-a întâmplat să” spus cu grijă, fără să sune inventat.
Social media
Pe social, povestea trebuie să fie comprimată. Dar nu înseamnă că dispare. Înseamnă că alegi un singur moment, o singură propoziție care înțeapă ușor, o singură imagine clară. Apoi trimiți către articolul lung, pentru cei care vor să aprofundeze.
Video-ul
În video, vocea și expresia fac jumătate din muncă. Storytelling-ul poate fi și mai simplu: un om povestind direct, cu pauze, cu zâmbete mici, cu acele imperfecțiuni care, culmea, îl fac credibil.
Totuși, și aici e nevoie de structură. Altfel devine o înșiruire de idei care se pierde.
Cum găsești povești care nu par scrise din imaginație
E ușor să inventezi. Și tocmai de asta e riscant. Oamenii simt când un exemplu e „de manual”, când replicile sunt prea rotunde, când totul se potrivește prea perfect ca să fie adevărat.
Dacă ai acces la clienți, începe de acolo. Nu cu întrebări mari, de tipul „care sunt durerile dumneavoastră”, ci cu o invitație simplă: „povestește-mi o zi obișnuită”. Într-o zi obișnuită apar toate adevărurile. Apare momentul în care cineva apasă pe „trimite” și imediat își dă seama că a greșit fișierul. Apare momentul în care cineva caută un număr de telefon și nu îl găsește. Apare acel „nu mai pot” spus pe jumătate în glumă.
Când nu ai acces direct la clienți, uneori îți sare în ajutor echipa. Oamenii care lucrează zilnic cu produsul știu unde se încurcă lumea. Știu ce întrebări se repetă. Știu și micile greșeli care apar în primele zile, acelea care pot fi transformate într-o scenă bună, fiindcă sunt reale. În plus, culisele au un farmec aparte, dacă le spui cu grijă, fără să expui pe nimeni.
Iar când nu ai nici una, nici alta, rămâne observația. Să fii atent la felul în care oamenii folosesc lucrurile, la micile ritualuri, la iritările mărunte. Nu ca să inventezi vieți, ci ca să scrii credibil despre gesturi. Povestea nu e mereu „despre cineva”. Uneori e despre o situație pe care o știm cu toții, chiar dacă nu o spunem.
Cum scrii dialog fără să devină teatral
Dialogul poate fi un instrument excelent în advertoriale, pentru că sparge blocul de text și aduce ritm. Dar e ușor să-l faci fals.
Regula mea preferată e simplă: oamenii nu vorbesc ca în broșuri. Oamenii întrerup, repetă, fac glume, ocolesc subiectul.
Dacă scrii un dialog, fă-l scurt. Pune o replică care arată frustrarea. Pune o replică care arată scepticismul. Și apoi revino la narator, care leagă firele.
De exemplu: „Am încercat tot”, zice cineva. „Ai încercat și să schimbi felul în care lucrezi, nu doar instrumentul?”, răspunde altcineva. Și, într-un fel foarte omenesc, replica asta irită puțin, dar deschide o ușă.
Greșelile care strică un advertorial, chiar dacă ai o idee bună
Uneori ai poveste, ai produs bun, ai intenție bună. Și totuși textul nu funcționează.
Se întâmplă când intri prea repede în vânzare. Când după două paragrafe spui deja „ofertă”, „discount”, „acum”. Cititorul simte că l-ai chemat la masă și i-ai pus meniul în față înainte să-i dai apă.
Se întâmplă când protagonistul e prea perfect. Nimeni nu se regăsește într-un om care ia decizii impecabile, care nu greșește, care nu se enervează. Dacă vrei empatie, lasă protagonistul să fie puțin confuz, puțin grăbit, puțin încăpățânat.
Se întâmplă și când povestea nu are legătură cu soluția. Uneori vezi advertoriale care încep minunat, cu o scenă superbă, și apoi, dintr-o dată, apare produsul ca un intrus. Asta e ca și cum ai asculta pe cineva povestind despre o zi grea și, la final, ți-ar vinde un detergent. Nu zic că nu se poate, dar trebuie să existe puntea.
Și, desigur, se întâmplă când folosești prea multe superlative. Orice „cel mai” repetat îți taie din credibilitate. Lasă cititorul să tragă singur concluzia că e bun.
Un exemplu de mini-poveste care poate ține un advertorial
Să zicem că promovezi un serviciu de consultanță pentru organizare și productivitate. O formă bună de advertorial ar putea începe așa.
Într-o marți, pe la zece și ceva, când deja ai senzația că ai muncit o zi întreagă, intră un mesaj. Încă unul. „Ai două minute?” Două minute, sigur. Mereu două minute. Și totuși, când te uiți la listă, vezi că ai început cinci lucruri și n-ai terminat niciunul.
Protagonistul, să-i zicem Radu, își face încă o cafea, deși știe că nu e cafeaua problema. Problema e că trăiește cu inbox-ul deschis ca o rană. Primește, răspunde, promite. Apoi uită.
Într-o seară, când închide laptopul, își dă seama că nu e obosit de muncă, e obosit de fragmentare. De faptul că mintea lui sare, sare, sare. Și că fiecare săritură îl lasă mai gol.
Când aude de o consultanță care nu vine cu „motivație” și fraze mari, ci cu un sistem simplu, se strâmbă. A mai încercat. A cumpărat agende, aplicații, cursuri. A ținut două săptămâni.
Dar, într-o conversație de o oră, cineva îl întreabă ceva banal: „Unde îți pierzi timpul fără să-ți dai seama?” Și, pentru prima dată, răspunsul e clar. Nu e în munca grea. E în tranziții. În acele minute mici în care deschide un tab „doar un pic” și se trezește după jumătate de oră.
Soluția nu e să devină alt om. Soluția e să-și creeze două intervale fixe pentru răspunsuri și să-și pregătească ziua cu trei priorități reale, nu zece. În prima săptămână nu e spectaculos. Dar e liniște. Și liniștea, când nu ai avut-o mult timp, e aproape un lux.
Asta e, de fapt, povestea. Nu „serviciul nostru e excelent”, ci „uite cum se simte schimbarea în viața cuiva”.
Cifrele și dovezile, fără să omori povestea
Într-un advertorial bun există și emoție, și dovadă. Emoția te ține acolo, dovada te ajută să ai încredere. Problema e că dovada, dacă e aruncată ca într-un raport, rupe atmosfera.
Când ai cifre, pune-le într-un context uman. Nu „timpul mediu de răspuns a scăzut”, ci „în loc să aștepte două zile, omul primește răspuns în aceeași după-amiază și, dintr-o dată, nu mai simte că vorbește singur”. Cifra poate veni după, ca o confirmare discretă. Și e bine să explici ce înseamnă, de fapt. „Cu 30%” sună impresionant, dar cititorul se întreabă imediat: 30% din ce?
Când nu ai cifre, ai alte forme de dovadă. Un citat scurt, real, dintr-un feedback. O descriere clară a procesului. O limitare spusă onest, de genul „nu funcționează pentru oricine, funcționează pentru cei care…”. Paradoxal, limitările îți cresc credibilitatea. E ca atunci când un prieten îți recomandă un restaurant și adaugă, pe lângă entuziasm, „doar să știi că e cam gălăgios”. Îl crezi.
Și încă ceva: dacă o promisiune te face să ridici din sprâncene chiar și pe tine, în timp ce o scrii, oprește-te. Poate că brandul ar vrea să fie „revoluționar”. Dar o poveste bună trăiește din exactitate, nu din spectaculos.
Brief-ul și realitatea, adică cum rămâi om când ai multe cerințe
Oricine a scris advertoriale știe momentul acela în care primești un brief plin de formulări obligatorii. Unele sunt utile, altele sunt puse acolo din frică, din obișnuință, din „așa facem noi”. Și brusc te trezești cu un text care vrea să fie poveste, dar e încărcat de termeni rigizi.
Soluția nu e să ignori brief-ul. E să îl traduci. Întreabă-te ce urmărește fiecare cerință. Dacă ți se cere să menționezi o funcționalitate, întrebarea reală e: ce problemă rezolvă funcționalitatea aceea? Dacă ți se cere să folosești un anumit cuvânt, întrebarea e: cum îl pot pune într-o frază pe care aș spune-o natural?
Uneori e nevoie și de curajul mic de a negocia. Să spui: „pot să includ asta, dar o voi spune într-un mod care nu sperie cititorul”. Nu ca o revoltă, ci ca o grijă pentru eficiență. Pentru că, în final, și brandul vrea același lucru ca tine: să fie citit, să fie înțeles.
Mai e un aspect: publicația sau site-ul unde apare advertorialul are propria voce. Dacă intri cu un ton complet străin, se vede ca o pată. Cel mai bun advertorial e cel care se potrivește locului, fără să se piardă pe sine. E ca un oaspete care își păstrează personalitatea, dar nu intră în casă cu noroi pe pantofi.
Editarea, sau cum salvezi textul de frazele care sună „de firmă”
Editarea e partea pe care mulți o sar, fiindcă pare plictisitoare. Și totuși, aici se face diferența.
Un truc care funcționează surprinzător de bine e să citești textul cu voce tare. Frazele publicitare se simt imediat. Te împiedici de ele. Sună ca și cum ai recita. Dacă îți vine să le spui cu un zâmbet jenat, taie sau rescrie.
Caută și cuvintele care nu înseamnă nimic. „Inovator”, „eficient”, „premium”, „soluție completă”. Nu zic că sunt interzise, dar trebuie să fie umplute cu viață. Dacă spui „premium”, arată ce anume e diferit. Dacă spui „eficient”, arată în ce fel îți schimbă ziua.
Apoi uită-te la paragrafe. Dacă un paragraf e prea lung și nu schimbă nimic în poveste, împarte-l. Dacă două paragrafe spun același lucru cu alte cuvinte, păstrează-l pe cel mai clar. Și, poate cea mai grea parte, ai grijă la explicațiile prea lungi. Uneori cititorul a înțeles deja, iar tu încă mai explici, din dorința de a fi sigur. E un reflex uman, dar în text devine balast.
Cum îți dai seama că povestea funcționează
Există un moment, când recitești, în care simți că textul are curgere. Nu pentru că e perfect, ci pentru că e coerent. Te duce dintr-o scenă în alta fără să te smucească. Nu simți că ai schimbat brusc registrul atunci când apare soluția.
Un semn foarte bun e când, după ce termini, îți rămâne o imagine. O cană de ceai uitată pe masă, o notificare care intră exact când nu ai chef, un om care se uită la ecran și oftează. Dacă îți rămâne o imagine, e probabil să-i rămână și cititorului.
Mai e și întrebarea aceea simplă, pe care merită să ți-o pui fără să te menajezi: ai spune asta cu voce tare unui prieten, fără să te rușinezi? Dacă răspunsul e da, ai un ton bun. Dacă nu, e un indiciu că ai alunecat într-o limbă „de companie”.
Și, în cele din urmă, funcționează când cititorul simte că a primit ceva chiar și dacă nu cumpără nimic. O idee practică, o clarificare, o propoziție în care s-a recunoscut și, pentru câteva secunde, s-a simțit mai puțin singur cu problema lui. Un advertorial care oferă asta e un text care își merită locul.
De ce storytelling-ul e, până la urmă, o formă de bun-simț
Poveștile nu sunt doar pentru a vinde. Sunt pentru a conecta. Și într-o lume în care toată lumea strigă, o voce care povestește calm, cu detalii reale și cu o doză de vulnerabilitate, se aude altfel.
Dacă îți amintești asta când scrii, advertorialul tău nu va suna ca un anunț. Va suna ca o întâlnire. Ca un mic moment în care cineva ți-a spus ceva util, într-un mod plăcut, și te-a lăsat să alegi.
Așa ar trebui să fie.
