Dacă ai un bebeluș mic, probabil ai observat deja că are preferințe. Unii adorm mai ușor pe o parte, alții se liniștesc doar dacă îi ții într-un anumit fel, alții se uită mereu spre ușă, ca și cum au o treabă importantă acolo. La cap și gât, preferințele astea se văd cel mai repede.
Îl pui pe spate și, pac, capul se întoarce iar spre aceeași parte. Îl ridici pe umăr și pare că stă puțin într-o parte. Te uiți la pozele din ultimele săptămâni și îți dai seama că postura se repetă.
Asta e, de multe ori, momentul în care părinții ajung la un kinetoterapeut pediatric. Nu pentru că au făcut ceva greșit, ci pentru că vor să prindă problema din timp. Și aici e cheia: în primele luni, corpul bebelușului se modelează repede, oasele craniului sunt maleabile, mușchii învață tipare, iar rutina zilnică lasă urme. În bine sau, dacă nu suntem atenți, în mai puțin bine.
Când se vorbește despre corectarea poziției capului la sugar, kinetoterapeutul nu dă o rețetă universală. Nu există un exercițiu magic. De obicei, e un set mic de mișcări blânde, făcute des, amestecate cu joacă și cu felul în care îl manevrezi zi de zi.
Ideea este să-i dai copilului ocazia să folosească ambele părți ale corpului la fel, să-și miște gâtul în toată amplitudinea lui și să-și întărească mușchii care îl ajută să țină capul la mijloc.
De ce ajunge capul sugarului într-o poziție preferată
În primele săptămâni de viață, bebelușii nu au control fin pe gât. Capul e greu pentru corpul lor, iar mușchii gâtului încă învață să lucreze în echipă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, o parte a gâtului e mai tensionată, copilul va alege poziția în care îi este mai ușor.
Uneori e vorba despre o torticolis musculară, adică un mușchi de pe o parte a gâtului e mai scurt și trage capul într-o anumită direcție. Alteori, nu e neapărat o contractură mare, ci o preferință de rotație formată din obicei.
Mai apare și componenta foarte practică: bebelușii petrec mult timp pe spate, pentru somn, iar recomandarea de somn pe spate rămâne importantă. Numai că, dacă în perioada de veghe copilul stă și el mult pe spate, în scoică, în balansoar, în leagăn, în poziții semi-șezânde, presiunea pe aceeași zonă a craniului se repetă și apare aplatizarea.
Poate fi o aplatizare discretă, care abia se vede, sau una mai evidentă. Și de aici intră în scenă kinetoterapia, pentru că forma capului și mobilitatea gâtului se influențează reciproc.
Mai e ceva, și părinții o simt din instinct: dacă bebelușul stă mereu cu fața spre dreapta, începe să folosească mai mult mâna dreaptă, se sprijină altfel, se uită altfel la lume. Nu înseamnă că se strică ceva ireversibil peste noapte, dar înseamnă că merită intervenit blând, ca să-i dai corpului șansa să se dezvolte simetric.
Ce urmărește kinetoterapeutul la evaluare
O evaluare bună nu e doar despre cum arată capul într-o poză. Kinetoterapeutul se uită la cum își mișcă bebelușul gâtul când e pe spate, pe burtă, în brațe, la cum urmărește o jucărie, la cum reacționează când îi atragi atenția din partea opusă celei preferate. Se verifică dacă există o limitare reală de rotație, dacă există o înclinare constantă a capului, dacă umerii sunt la același nivel, dacă există asimetrii la față sau la craniu.
Se uită și la lucruri care par mici, dar contează: bebelușul ridică capul pe burtă sau se supără imediat, își duce mâinile spre linia mediană, își poate întoarce capul fără să-și ridice tot trunchiul, cum se rostogolește asistat. Uneori, problema cu capul e doar vârful aisbergului, iar dedesubt sunt mici întârzieri de control postural sau un disconfort care îl face să evite o anumită poziție.
Și, foarte important, kinetoterapeutul întreabă despre naștere, despre cum stă copilul la somn, cum îl alăptezi sau cum îi dai biberonul, pe ce parte îl ții mai des, dacă are reflux, dacă plânge mai mult într-o poziție, dacă există o preferință clară pentru a privi într-o direcție. Din toate astea se construiește planul.
Reguli de siguranță, fără de care exercițiile nu au sens
Înainte de exerciții, merită spus clar, fără dramă, dar și fără relaxare excesivă: mișcările pentru gât la sugar trebuie să fie lente, blânde și fără forțare. Dacă un bebeluș se tensionează, se arcuiește, plânge dintr-odată sau pare că îl doare, exercițiul se oprește. Nu se negociază.
O altă regulă simplă este să nu faci stretching când copilul e flămând, obosit, sau tocmai a mâncat mult. La unii, refluxul se simte imediat și orice poziție care schimbă presiunea în abdomen îi deranjează. În practică, multe familii prind cel mai bine momentul după somnul de zi, când bebelușul e treaz și curios, sau la schimbatul scutecului, când oricum e pe spate.
A treia regulă este să înțelegi de la kinetoterapeut ce tip de limitare are copilul tău. Una e când bebelușul are o preferință de a se uita spre dreapta, dar poate întoarce spre stânga fără probleme dacă îl momentezi bine. Alta e când gâtul chiar nu se duce, se simte o rezistență elastică, iar capul revine ca un arc. Exercițiile se aleg în funcție de asta.
Rotirea blândă a capului, atunci când bebelușul e pe spate
Cel mai des, kinetoterapeutul începe cu rotația, pentru că e mișcarea pe care o vezi imediat. Copilul stă pe spate, pe o suprafață stabilă. Îi fixezi ușor un umăr, fără să apeși, doar cât să nu se răsucească tot trunchiul. Apoi, cu cealaltă mână, ghidezi capul spre partea opusă celei preferate.
Mișcarea ar trebui să arate ca o invitație, nu ca o corecție. Îți imaginezi că îi arăți o vedere frumoasă din cealaltă parte și îl ajuți să întoarcă puțin mai mult ca să o vadă. În practică, asta înseamnă că oprești înainte să simți rezistență mare. Ții câteva secunde, respiri și tu, apoi revii la mijloc.
În multe programe de kinetoterapie, rotația pasivă se împletește cu rotația activă. Îi atragi atenția cu o jucărie sau cu fața ta spre partea pe care vrei s-o câștige. Când bebelușul încearcă să întoarcă singur, tu doar completezi puțin. Uneori se cheamă, neoficial, să trișezi frumos. Copilul crede că el a făcut tot, iar asta e perfect.
Mai e un detaliu mic, dar util: dacă bebelușul își ridică bărbia când întoarce capul, înseamnă că scapă prin extensie și mișcarea nu mai e curată. Kinetoterapeutul te învață să păstrezi bărbia ușor orientată spre piept, cât permite vârsta, ca să lucrezi exact acolo unde trebuie.
Înclinarea laterală, adică urechea către umăr, făcută fără panică
Când există o înclinare a capului într-o parte, exercițiile includ de obicei și mobilizarea laterală. Bebelușul stă pe spate sau în brațe, iar tu stabilizezi ușor umărul de pe partea pe care vrei să o întinzi. Apoi, ca și cum ai face loc între ureche și umăr, ghidezi capul în direcția opusă.
Aici părinții se sperie cel mai repede, pentru că mișcarea pare mai ciudată. Dar, dacă e făcută blând și în amplitudinea potrivită, nu ar trebui să doară. Te ajută să te gândești că nu împingi capul, ci îl lași să se așeze. O mână ține umărul să nu urce, cealaltă mână conduce capul cât să simți un stretch ușor, ca o întindere plăcută.
Uneori kinetoterapeutul îți spune să nu te concentrezi pe un timp fix, ci pe calitatea relaxării. Dacă bebelușul e moale și respiră normal, poți menține câteva secunde. Dacă începe să se încordeze, ieși din poziție și revii mai târziu. Consistența e mai valoroasă decât eroismul.
Stretching în poziția de purtare, gen bebelușul în brațe ca un mic avion
Un exercițiu pe care mulți părinți îl iubesc, fiindcă nu se simte ca exercițiu, e stretching-ul în purtare. Bebelușul e ținut pe antebraț, ușor pe o parte, astfel încât capul lui să fie sprijinit și să se creeze o întindere pe partea scurtată. Aici detaliile contează: dacă îl ții prea sus, nu se întinde nimic; dacă îl lași prea jos, e inconfortabil.
Kinetoterapeutul îți arată cum să poziționezi antebrațul între urechea copilului și umăr, fără să-l strângi, și cum să susții trunchiul astfel încât să fie în siguranță. În mod ideal, bebelușul rămâne calm, se uită în jur și, fără să-și dea seama, gâtul primește un stretch blând.
Eu am văzut părinți care integrează asta în plimbarea prin casă, în momentul în care îl duc la fereastră, la oglindă, la raftul cu căni, orice îl interesează. Sună banal, dar exact banalul repetat face diferența.
Tummy time, dar făcut cu cap și cu răbdare
Tummy time are reputația asta de activitate pe care bebelușii o detestă, iar părinții o simt ca pe o probă de rezistență. Realitatea e mai nuanțată. Mulți bebeluși nu urăsc burtica, ci urăsc tranziția bruscă, suprafața rece sau lipsa de sprijin.
Kinetoterapeutul recomandă tummy time pentru că întărește extensia cervicală, centura scapulară și musculatura trunchiului. Când copilul ridică capul pe burtă, începe să-și folosească mușchii gâtului în mod activ și, foarte important, începe să-și distribuie presiunea pe craniu altfel decât pe spate.
Dacă bebelușul e foarte mic, tummy time poate începe pe tine. Îl pui pe pieptul tău, tu stai semi-înclinat, iar el încearcă să ridice capul să te vadă. E același principiu, dar mult mai prietenos. Pe măsură ce crește, îl pui pe o pătură, iar sub piept poți rula un prosop mic, cât să-l ajute să își aducă coatele sub umeri.
Partea care ajută la corectarea poziției capului este cum îi aranjezi mediul. Dacă se uită mereu spre dreapta, îți pui fața, oglinda sau jucăria interesantă în stânga. La început, poate întoarce doar puțin. Îl lauzi, îi vorbești, îl lași să proceseze. Apoi mai încerci.
În timp, tummy time devine un teren de antrenament pentru rotația activă. Nu forțezi cu mâna, ci creezi motivul. Copiii sunt extrem de motivați de sunetul vocii tale sau de un obiect care luminează, chiar și de o simplă linguriță lucioasă, sincer.
Joaca de urmărire cu privirea și rotirea capului, fără să-i spui exercițiu
Dacă ar fi să aleg un principiu pe care kinetoterapeuții buni îl repetă, este acesta: bebelușii lucrează cel mai bine când cred că se joacă. Așa că, în loc să faci doar stretching pasiv, introduci exerciții active.
Poți să stai în fața copilului și să-ți muți încet fața spre partea mai puțin folosită. Poți să schimbi tonalitatea vocii, să scoți un sunet scurt, să faci un mic zgomot cu o jucărie, fără să-l sperii. Când îl vezi că începe să întoarcă capul, aștepți. Nu te grăbești. Uneori ai impresia că nu se întâmplă nimic, apoi capul se mișcă brusc, ca și cum a luat decizia.
În poziția pe spate, poți folosi un obiect mic, ținut la o distanță suficientă să nu-i invadezi spațiul. Îl plimbi încet din centru către partea opusă preferinței. Dacă se blochează, nu insiști, revii, refaci traseul. E genul de exercițiu care arată simplu, dar repetat de multe ori pe zi, chiar și scurt, aduce rezultate.
Unii kinetoterapeuți folosesc și reflexul de căutare la bebelușii foarte mici, stimulând ușor colțul gurii ca să încurajeze întoarcerea capului. Nu e ceva ce faci la întâmplare, ci după ce îți arată specialistul, pentru că vrei o mișcare controlată și calmă.
Lying on side, adică joaca pe o parte, pentru simetrie și pentru mâini la mijloc
Joaca pe o parte e subestimată. Mulți părinți nu o folosesc, pentru că bebelușul pare că se rostogolește sau nu stă stabil. Dar tocmai de aceea se face cu sprijin.
Când copilul stă pe partea lui, cu un prosop rulat în spate, are șansa să-și aducă mâinile spre centru, să-și privească degetele și să lucreze controlul capului într-un mod diferit. În același timp, îi poți pune o jucărie în față, astfel încât să privească spre partea mai puțin preferată.
E o poziție bună și pentru bebelușii care refuză tummy time. Îi dai o pauză de la burtă, dar tot lucrezi gâtul, linia mediană și simetria. Și da, părinții îmi spun des că aici copilul pare mai calm. Probabil pentru că nu se simte luptând cu gravitația la fel de mult.
Ridicarea capului din lateral, pentru întărirea mușchilor care țin capul drept
Când există o înclinare, nu e suficient doar să întinzi partea scurtată. Trebuie întărită și partea opusă, mușchii care ridică și aliniază capul.
Un mod clasic este să ții bebelușul astfel încât să fie ușor înclinat lateral, iar el să fie nevoit să-și aducă ochii la nivel, adică să ridice capul împotriva gravitației. Poate fi în brațe, în fața oglinzii, sau pe genunchii tăi, cu suport bun la trunchi.
Îți dai seama că funcționează când copilul încearcă să-și corecteze singur poziția, nu când îl împingi tu. Tu doar creezi situația. Uneori pare că nu ridică mult, doar o fracțiune de centimetru. Pentru un sugar mic, fracțiunea aia e un antrenament serios.
Rostogolirea asistată, pentru că gâtul se educă împreună cu trunchiul
Mulți părinți cred că totul e în gât. În realitate, gâtul e o piesă dintr-un puzzle mai mare. Dacă bebelușul nu se rotește ușor cu trunchiul, dacă nu își aduce mâna peste linia mediană, dacă nu își învață mișcările de tranziție, capul rămâne în tiparul vechi.
Aici intră rostogolirea asistată. Îl ajuți să se rostogolească într-o direcție care îl face să întoarcă și capul spre partea mai puțin folosită. Îi ghidezi bazinul și umerii, îl lași să participe. Când e făcut corect, nu e o răsturnare, ci o curgere.
Pe măsură ce copilul începe să participe, capul se aliniază mai ușor. Și, interesant, mulți bebeluși care aveau preferință de cap își găsesc mai repede simetria când încep să se miște mai mult în spațiu. De asta kinetoterapeuții insistă pe mișcări globale, nu doar pe gât.
Micile ajustări din viața de zi cu zi care fac cât o ședință
În practică, programul de acasă nu stă doar în exerciții. Stă și în poziționare. Aici, părinții se simt uneori vinovați, deși nu e cazul. Pur și simplu, ai făcut ce ai putut, ai adormit copilul cum a mers, l-ai pus în scoică pentru că trebuia să ajungi undeva, ai folosit leagănul pentru că aveai nevoie de două mâini libere. E viață.
Dar, dacă vrei să corectezi poziția capului, kinetoterapeutul te învață să schimbi obiceiurile mici. Dacă bebelușul se uită mereu spre dreapta în pătuț, schimbi orientarea lui în pat, astfel încât să aibă motiv să privească spre stânga, către lumină sau către tine. Dacă îl hrănești mereu pe aceeași parte, alternezi, ca să lucreze și rotația spre partea cealaltă.
La purtare, îl ții și pe umărul celălalt, chiar dacă, la început, nu e la fel de comod. Îl așezi astfel încât să-și poată întoarce capul în ambele direcții. Și, când e treaz, încerci să reduci timpul în dispozitive unde capul stă sprijinit mult timp. Nu pentru că sunt rele, ci pentru că, în exces, mențin tiparul.
În multe planuri, se recomandă ca schimbatul scutecului să devină un mic ritual de mobilizare. Nu un chin. Două, trei mișcări blânde, apoi zâmbet, apoi gata. Dacă te gândești la asta ca la un obicei mic care se repetă de multe ori pe zi, începi să vezi logica. E ca în orice antrenament: ceea ce se repetă se consolidează.
Dacă vrei să vezi și o resursă de informare orientată către părinți, care lucrează cu nevoile copiilor și cu dezvoltarea lor, vezi website.
Când e nevoie de mai mult decât exerciții de acasă
Sunt situații în care exercițiile simple nu sunt suficiente. Dacă bebelușul are o limitare mare de mișcare, dacă aplatizarea capului se accentuează, dacă există asimetrii evidente la față, sau dacă înclinarea capului rămâne constantă, e important să fie evaluat și de medicul pediatru. Uneori e nevoie de investigații, nu pentru că ar fi ceva grav în mod automat, ci pentru că vrei să excluzi alte cauze.
De exemplu, un copil poate evita să întoarcă capul într-o direcție dacă are o problemă oculară, dacă vede mai bine într-un unghi, sau dacă are un disconfort la ureche. Uneori, refluxul îl face să stea într-o postură preferată. Alteori, pur și simplu, așa a stat în burtă în sarcină și are nevoie de timp și ghidaj.
Kinetoterapia nu înlocuiește diagnosticul medical. Dar poate fi un instrument foarte eficient când diagnosticul e clar și când familia are un plan de lucru realist.
Cât de des se fac exercițiile și cât durează până se vede schimbarea
Aici oamenii vor un răspuns fix, dar viața cu bebeluși nu e fixă. Unii progresează vizibil în câteva săptămâni, alții au nevoie de luni de rutină. Ce contează este debutul precoce și consecvența.
Un lucru pe care îl observ la familiile care au rezultate bune este că nu se bazează doar pe o ședință pe săptămână. Ședința e ghidajul, iar munca reală e acasă, în doze mici. Nu trebuie să faci sesiuni lungi. De fapt, de multe ori nici nu merge, pentru că bebelușul se plictisește sau obosește.
Când părinții reușesc să strecoare mișcările în momentele naturale, la scutec, la joacă, la purtare, la tummy time, progresul se acumulează. E acel efect de compunere pe care îl vezi în orice lucru făcut constant. Azi pare puțin. Peste două săptămâni, te uiți la filmări și spui stai puțin, chiar își întoarce capul mai bine.
Ce faci dacă bebelușul plânge la exerciții
Unii bebeluși plâng la orice lucru nou, inclusiv la schimbatul de poziție. Alții plâng doar când simt întinderea. Și aici e important să nu confunzi frustrarea cu durerea.
Dacă bebelușul plânge un pic, dar se liniștește imediat când îl iei în brațe și își revine repede, e posibil să fie doar protestul clasic de bebeluș. Dacă plânsul e ascuțit, brusc, dacă se arcuiește și pare că îi e rău, te oprești. Discuti cu kinetoterapeutul și ajustezi. Poate amplitudinea e prea mare. Poate momentul din zi e prost. Poate exercițiul trebuie făcut altfel.
Multe familii găsesc o cale simplă: fac exercițiile când bebelușul e calm, iar în timpul mișcării îi vorbesc, îi cântă, îl țin aproape, îl lasă să se uite la ceva interesant. Nu e teatru. E reglare emoțională. Când copilul se simte în siguranță, mușchiul cedează mai ușor. Chiar așa.
Cum arată o rutină realistă, fără să-ți transforme casa în sală de recuperare
Rutină realistă înseamnă să alegi două, trei momente din zi în care știi că ai șanse. Dimineața, de exemplu, după ce se trezește, poate merge tummy time pe pieptul tău. La schimbatul scutecului, poți face o rotație blândă de gât, dacă e cazul. În timpul jocului, pui jucăriile în partea opusă preferinței și îl lași să caute.
Nu trebuie să faci totul într-o zi perfectă. Și nici nu ai o zi perfectă cu un bebeluș, hai să fim serioși. Uneori ai o zi cu plânsete, colici, vizite, drumuri. În zilele alea, faci minimul și mergi mai departe. Kinetoterapia bună se potrivește vieții, nu invers.
Casca de remodelare și locul ei în discuție
Întrebarea despre cască apare inevitabil. E un subiect sensibil, pentru că implică timp, bani, emoție și multe păreri din jur.
În general, kinetoterapeutul îți spune că, dacă există aplatizare pozițională, primul pas este să corectezi cauza, adică preferința de cap și postura, prin poziționare și exerciții. Dacă aplatizarea e severă sau nu se îmbunătățește în ciuda unui program corect, medicul specialist poate recomanda o orteză craniană, adică acea cască de remodelare. Nu e un eșec. E o opțiune, uneori utilă, în ferestrele de vârstă potrivite.
Dar iarăși, și asta e esențial: dacă torticolisul rămâne nerezolvat, casca nu rezolvă totul singură. Capul va continua să prefere aceeași parte. De asta kinetoterapia merge mână în mână cu orice altă intervenție.
Semne care merită discutate rapid cu medicul și kinetoterapeutul
E normal să te întrebi când e cazul să te îngrijorezi. Eu aș spune așa: dacă observi o preferință clară care nu se schimbă de la o săptămână la alta, dacă bebelușul pare că nu poate întoarce capul într-o parte, dacă are o înclinare constantă, dacă forma capului se modifică vizibil, sau dacă apar întârzieri în controlul capului față de ce ți-a spus pediatrul, merită o evaluare.
Mai merită evaluare dacă bebelușul pare să aibă durere, dacă plânge la mișcări simple, dacă are febră și refuză să-și miște gâtul, sau dacă ai orice senzație că ceva nu e în regulă, fără să poți explica exact. De multe ori, părinții au un radar bun. Nu îl ignora.
Cum îți dai seama că exercițiile chiar ajută
Primele semne sunt, de obicei, subtile. Copilul începe să stea mai mult cu capul la mijloc când e pe spate. Începe să urmărească jucăria și spre partea mai dificilă. La tummy time, nu mai ține capul mereu întors într-o singură direcție. În brațe, pare mai centrat.
Apoi apar semnele vizibile: ușor, ușor, aplatizarea se stabilizează și, cu timpul, începe să se rotunjească pe măsură ce copilul stă mai mult în poziții variate. Odată ce începe să se rostogolească, să stea în șezut, să se miște mai liber, presiunile pe craniu se distribuie și mai bine.
Și, un semn pe care îl observă toți părinții: copilul pare mai confortabil. Nu se mai supără atât de tare când îl pui pe burtă. Nu mai are aceeași rigiditate în gât. Încep să dispară micile lupte de poziție.
Cum adaptezi exercițiile în funcție de direcția preferată
În cabinet, kinetoterapeutul vorbește des despre partea ușoară și partea grea. Nu e o judecată, e doar realitatea mișcării. Dacă bebelușul își întoarce capul mereu spre dreapta, partea ușoară e dreapta. Partea grea e stânga. Exercițiile se construiesc ca să câștigi stânga fără să pierzi confortul.
Asta se traduce în detalii de zi cu zi. La joacă pe spate, îl așezi astfel încât să fii tu în partea grea. Bebelușii sunt magnetizați de fețele oamenilor, mai ales de fața părinților. Dacă stai mereu în dreapta lui, va alege dreapta. Dacă te muți în stânga, îi dai un motiv real să-și folosească stânga.
La alăptare sau biberon, se întâmplă des ca părintele să aibă o poziție preferată, poate din comoditate, poate dintr-un umăr mai sensibil. Kinetoterapeutul nu te ceartă pentru asta, doar îți spune că e bine să alternezi. La biberon e simplu, schimbi brațul. La alăptare, uneori e nevoie de ajustări mai fine, dar și acolo se poate, cu răbdare și cu sprijin de perne, astfel încât copilul să fie nevoit să întoarcă capul și în direcția cealaltă.
În pătuț, direcția preferată se poate întreține involuntar. Dacă lumina, ușa, fereastra, sau chiar locul unde te aude pe tine sunt mereu în aceeași parte, bebelușul își va ține capul acolo. O schimbare simplă este să rotești copilul în pat, capul la celălalt capăt, fără să schimbi recomandarea de somn pe spate. Doar îi schimbi peisajul. Mie mi se pare una dintre cele mai elegante intervenții, pentru că nu cere efort, doar atenție.
Legătura dintre somn, siguranță și forma capului
Mulți părinți au o teamă justificată: dacă îi fac tummy time și îl pun pe burtă, nu cumva îi fac rău? Aici trebuie spus clar și liniștitor: somnul rămâne pe spate, pe o suprafață fermă, în condiții de siguranță. Asta nu se negociază. Tummy time nu e somn, e joacă, cu supraveghere, când copilul e treaz.
Interesant este că, după ce recomandarea de somn pe spate a devenit standard, s-a observat mai des aplatizarea pozițională a capului. Nu pentru că recomandarea e greșită, ci pentru că viața modernă a adăugat multe ore în care bebelușul stă cu capul sprijinit și când e treaz.
Kinetoterapeutul nu îți cere să renunți la lucrurile care îți fac viața posibilă, doar să echilibrezi. Dacă ziua include și perioade în brațe, pe burtă, pe o parte, în poziții variate, corpul copilului primește varietatea de care are nevoie.
Când părinții întreabă cât tummy time e suficient, răspunsul sincer este că depinde de vârstă și de toleranță. Începi cu puțin, de mai multe ori pe zi, apoi crești treptat. Contează mult și cum îl începi. Dacă îl pui pe burtă direct pe podea, rece și alunecoasă, se supără. Dacă îl pui pe tine, cald, cu miros familiar, uneori acceptă de la prima încercare.
Și încă un truc foarte practic, pe care îl aud des de la kinetoterapeuți: nu aștepta să fie deja iritat. Dacă îl pui pe burtă când e odihnit și curios, îți iese. Dacă îl pui când e pe muchie, adică flămând, obosit, supra-stimulat, vei crede că tummy time e o tortură. De multe ori e doar momentul nepotrivit.
Cum folosești jucăriile și mediul ca să corectezi poziția capului
Pentru un adult, exercițiul înseamnă repetare disciplinată. Pentru un sugar, exercițiul înseamnă curiozitate. Asta schimbă complet abordarea. Dacă jucăria de pe stânga nu e interesantă, copilul nu întoarce capul spre stânga. Nu e încăpățânare, e selecție.
Kinetoterapeuții folosesc mult contrastul și sunetul. O jucărie alb-negru, o oglindă sigură, o carte cu imagini simple, chiar și o lumină de la fereastră pot deveni motive pentru rotație. Uneori, o simplă schimbare, să muți covorașul de joacă mai aproape de fereastră, face copilul să își întoarcă capul în direcția dorită fără să îți dai seama.
Pe burtă, e important și unghiul. Dacă jucăria e prea departe, bebelușul renunță. Dacă e prea aproape, nu are motiv să ridice capul. Când kinetoterapeutul îți arată poziția corectă, de obicei îți dai seama că nu e vorba de mușchi, e vorba de setare.
În oglindă, mulți bebeluși devin brusc interesați. Nu știu exact ce văd acolo, dar reacționează. Dacă îl ții astfel încât să fie provocat să își alinieze capul ca să își vadă fața, lucrează fără să simtă că lucrează. Uneori pare că își negociază poziția cu propria imagine. E simpatic și, în același timp, util.
Câteva greșeli frecvente, pe care le faci din dragoste
E foarte ușor să corectezi prea mult. Părintele vede că bebelușul are preferință spre dreapta și începe să îl stimuleze doar spre stânga, toată ziua. Apoi copilul se enervează, refuză, se tensionează, iar părintele se descurajează. De fapt, corpul are nevoie de echilibru, nu de o contracorecție agresivă.
O altă greșeală este să ții prea mult stretching-ul pasiv, cu intenții bune, dar cu prea puțină relaxare. Dacă bebelușul se opune, nu înseamnă că trebuie să împingi mai tare. Înseamnă că trebuie să revii când e calm, să reduci amplitudinea și să folosești mai mult joaca activă.
Mai apare și capcana dispozitivelor. Scoica, scaunul auto, leagănul, toate sunt utile.
Problema e când devin locul principal al copilului și în veghe. Dacă bebelușul petrece ore întregi cu capul sprijinit, oricâte exerciții ai face, progresul se mișcă greu. Kinetoterapeutul îți spune, de obicei cu mult tact, să echilibrezi cu brațe, cu podea, cu mișcare.
Un gând personal, de părinte către părinte
Când ai un sugar, orice mică asimetrie pare uriașă, pentru că te uiți la el cu lupa, la propriu și la figurat. E normal. Tot ce iubești devine important.
În același timp, majoritatea problemelor de poziție a capului se îmbunătățesc foarte bine când sunt abordate devreme, cu blândețe și cu consecvență. Kinetoterapeutul nu vine să îți complice viața. Vine să ți-o organizeze un pic, cu pași mici. Îți dă o direcție.
Dacă ar fi să rămâi cu o idee, aș vrea să fie asta: nu căuta perfecțiunea, caută repetarea calmă. Exercițiile pentru gât la sugar sunt simple, dar au nevoie de ritm. Și ritmul, paradoxal, se construiește din lucruri mărunte, făcute des, fără să te consumi.
Când îți iese o zi bună, bucură-te. Când nu îți iese, iei copilul în brațe, îi miroși capul, faci minimul și mergi mai departe. În lumea reală, așa se câștigă.
