Misiune: Manastur Open Air

Cluj-Napoca, 6 iunie, trecut de 21:30. Manastur, „the final frontier”. Locatie necunoscuta. Obiectiv: Manastur Open Air, cinematograf experimental made by Festialul International de Film Transilvania (TIFF) 2011. Semnalmente: scena experimentală de cinema. Particularitati: Complexul Nora, terenuri de basket si padure. Datorie: vizionare „Mission: London”.

Detectare obiectiv

„Nu va suparati, caut Complexul Nora, cum ajung acolo?”, intreb. „Pai sunteti departe. Aici sunteti pe Bucegi. O luati in jos, pe langa garaje si ajungeti pe Parang, treceti podetul si de acolo mai intrebati”, vin prea usor explicatiile bastinasilor adunati la o seminta in strada.

Dau sa multumesc si cobor strada. Garaje lipsa. Planul B intra in actiune. Taxi. „Buna seara, sunt la capatul strazii Ceahlau si vreau un taxi. Multumesc”. „La care capat sunteti, ca am nevoie de adresa exacta?!”

… 100… imi zic in timp ce nervii mi se-ntind ca pe bigudiuri, pentru ca mai sunt 10 minute pana la inceperea proiectiei „Mission: London”.

„…la capatul de jos…”, zic plina de speranta intru grabnica recuperare.

Dupa 3 minute, aliatul 008 m-a recuperat. „Langa Nora, la TIFF Open Air”, spun calma, stiind ca obiectivul e-aproape. „Iooi, da io nu stiu unde-i… adica am auzit de el, da nu stiu unde-i…”, ma intampina indocumentat taximetristic 008, in timp ce nervii-mi urca iar la 100.

?! „Ok”. „Pai zi-i sa te duca pe strada pana la roata si sa mai urce, ca se vede lumea care merge la film. Ca se vad niste terenuri”, dublez indicatiile telefonice cu voce tare. „Da, da terenurile is de basket si-s in spate la complexul Olimpia, daca tot vrei sa stii”, mi se ratoiește 008. „Atunci du-ma unde vrei”, ii zic in timp ce-mi aduc-aminte de supravietuirea lui Bear Grills in jungla din Panama…

Rezolv chestiunile financiare legate de recuperare si cobor. In fata, dintre doua garaje si-un bloc vopsit cu verde scorojit, se deschide o padurice. Un ecran mare sade in fata tapsanului si 3 becuri in varf de stalp lumineaza portiunea posterioară. „Evrika!”

Obiectiv in vizor

„Nici n-arata rau”, imi spun in timp ce trag aer in piept ca sa cobor un damb pana la ecran. Mirosul de mici proaspeti imi gadila narile. Dupa 50 de metri de hartoape acoperite de ierburi, de care sigur s-a ocupat inamicul, pentru a ingreuna misiunea si-a scoate din articulatii ligamentele de altfel puse la locul lor dintotdeauna si imprecatii menite sa-i aduca acestuia numai bucurii, sanatate si fericire alaturi de familie, amusin locul. Mirosul de mici vine de la o familie care imbina armonios cultura cu gastronomia, fix inainte de inceperea proiectiei, la nici 20 de metri de cinemaul improvizat.

Ecranul e la fel de mare si pufos ca cel din Piata Unirii. Sistemul audio functioneaza. Lumea-si cauta un loc cat mai bun. Anunt c-am sosit cu 5 minute intarziere, dar ca jumatate din misiune e indeplinita, in timp ce-mi dau seama ca terenul de beton pare sa aiba calvitie, fiind acoperit de fire de iarba doar in extremitati. Dar, pe langa iarba lipsesc si scaunele.

„No Vasile, unde ni-e punem? Ca dora n-o putut invarti ecranu, ca sa videm si noi din balcon”, inspecteaza zona prietenul cu basca al lui Vasile. Vasile, nici da, nici ba, isi aseaza mana stanga sub cotul filosofal, care va tine apoi barbia. „Nu stiu ce-i astazi la televizor”, si-arata cu degetul ecranul.

„Misiune londoneza”, ma bag in seama. „Ioi, d-apai noi suntem in Romania”, si se hlizesc amandoi. „Noi am venit sa vedem ce-i azi aici, ca daca nu vedem din balcon… si-asara am fost, da nu am stat, ca nu ne-o placut. Tatusi ii fain aci, ca-i la aer curat, nu-i ase cald ca-n bloc si televizoru aiesta ii mai mare”, ma lamuresc. Dupa 5 minute si-au luat talpasita c-un „No, servus”, decisi sa stea mai bine la o bere in parculetul din fața blocului.

Camparea

Tapsanul pare ok, ma bucur ca m-am echipat corespunzator cu adidasi, jeansi si hanorac, dar promit ca proxima ocazie o sa mi se lipeasca de mana un scaun de pescar din ceva hipermarket. Intre timp, doi tineri au aceeasi problema, altă dilema: „No si stam pe jos… ca doua ore io nu pot sta in picioare…deci imi murdaresc pantalonii”, zice el cu camasa calcata la dunga. Eu macar pot sa aduc un omagiu ziarului si sa-i fac cunostinta cu iarba proaspata de Manastur. Zis si facut. Raman pe iarba verde din dreapta ecranului, alaturi de doi pusti, care se fataie.

„Maa, Ioneleeee, vezi sa nu pici p-aici”, se-aude vocea bunicii, in timp ce Ionel se-nvarte printre scaunele de pescar, cipsuri, ape, tigari, paturi, seminte si iz de mici proaspeti.

Mc Kecske felicita publicul ca duminica a strans doar jumatate de punga din ce ar fi putut sa adune din ce au uitat oamenii acolo si anunta filmul. Proiectia incepe dupa binecuvantarea lui si nervii mei au ajuns aproape de 10. Ar fi 0, daca iarba ar fi mai prietenoasa si-ar vrea sa ramana la locul ei.

Punctul 0

Ambasada Bulgariei la Londra e intr-o debandada totala, de care se bucura un grup de manastureni veniti la film fara Olivia, care n-a venit, „ca-i suparata p-asta”. Filmul incepe cu sfaturi despre anger management in bulgara. Aflu ca emotiile pot fi controlate. Daca spui, la intamplare, un numar sub 100 cand esti nervos in fuctie de cat esti de agitat, iar peste catva timp iti reevaluezi nervii, trebuie sa spui un numar mai mic decat cel pe care l-ai spus initial, astfel ca, la finalul exercitiului sa ajungi la 0, punct in care toti nervii si toate emotiile pot fi controlate. Printre rasete toti ajungem in acelasi punct. Ne-amintim de Romania, care, alaturi de Bulgaria a intrat in UE in 2007 mai mult cu petrecerile si dineurile, iar ceea ce se intampla in reprezentanta dilpomatica a vecinilor e bucatica din realitatea romaneasca din 2011. „Ni ma, exact ca la noi”, zice „ala” parasit de Olivia inainte de film. Comedia continua in ritm de seminte sparte, cu rasete, fum de tigara, schimb de brichete si paturici.

Timpul se scurge, filmul trece, nervii ajung la 0 si la puțin timp dupa 12, Mc Kecske isi face apariția pe pavaj, dupa runda de aplauze de la final. „Va multumim ca ati fost alaturi de noi si nu uitati sa votati filmul si sa inapoiati cupoanele voluntarilor”. Cu totii le completam orbecaind la lumina Lunii.

Retragerea

Odată misunea reusita, drumul spre casa pare scurt. „Dac-as avea si-o torta sa si vad pe unde umblu ar fi perfect”, imi spune Iulia, nou aliata, care-a venit la film singura. „A fost foarte fain, am ras tot timpul. Si locul e foarte bine ales, am venit aici ca sa ma degajez”, recunoaste ea, in timp ce-mi destainuie ca s-a gandit mult daca sa mearga la film, pentru ca are licenta peste-o saptamana. „Oricum n-ai pierdut timpul, ai participat la cultura”, imi incurajez noua camarada, in timp ce parasim razand tapsanul pentru niste brazde acoperite de iarba, pentru a ajunge in civilizatie. O luam tot inainte, pe langa garaje, trecem de alti profesionisti ai semintelor, ne strecuram pe alei necunoscute de GPS. La prima zebra, după ce-am cedat terenul, simt ca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior si-i multumesc pentru ca ne-a lasat sa inventam bitumul.

Manastur: misiune indeplinita!