Joi, 21 octombrie, pe seara, am crezut ca merg sa vad o piesa de teatru. M-am inselat din nou. Si desi cronicarul narativ si nemilos din mine a urmarit firul povestii (n.a. firul spectacolului Peste Cu Mazare de la Teatrul Metropolis), eu, eu insumi, ca miez de fiinta, am simtit doar ca ma (re)intalnesc cu un mare om.
Peste Cu Mazare a fost un spectacol cu pretext si subtext, deopotriva: un fragment dintr-o pagina ingalbenita de viata, rupta si lipita la loc in cartea istorisirii. O frantura prin care poti vedea intregul precum si intregurile celorlalti.
Batrana mama (Olga Tudorache) primeste vizita fiicei sale (Tamara Cretulescu) care ii aduce, ca intr-un ritual (ridicat de la banal la emotional), bunatatile: paine, cascaval, ulei, zahar, peste si mazare. Pestele cu mazare nu merge (se revolta mama!) si aceasta nepotrivire pare sa urmareasca subtil si sa simbolizeze relatia dintre mama si fiica aproape pe tot parcursul piesei.
Mama si fiica nu-si spun din prima povestile si adevarurile, nu-si exprima intru totul opiniile desi mama aduce vorba despre faptul ca stie, din surse sigure, ca sotul o insala pe fiica sa. Rutina pare sa continue iar fiica o viziteaza la doua-trei zile pe mama sa, implinind aceleasi obiceiuri, aducerea bunatatilor (desi niciodata nu reuseste sa aduca tot ce si-ar fi dorit mama), servirea ceaiului (desi niciodata nu il potriveste cum trebuie, ori prea fierbinte, ori rece, ori fara rom) si lungile discutii despre infidelitatea sotului plecat la diverse congrese de medicina (desi niciodata nu crede si nu reactioneaza cu adevarat la noile informatii auzite).
Intr-un joc al personajelor stereotip si al interpretarii originale, mama si fiica seamana si nu seamana: amandoua cu o profesie medicala, cunoscand acelasi spital si aceleasi personaje, tinere si imbatranite, cele doua isi rascolesc trecutul si prezentul pana in clipa in care si mama recunoaste ca a fost inselata de raposatul ei sot (medic in acelasi spital plin de intrigi cotidiene), de multe ori, ca si ea a iubit pe altcineva, ca si experienta si suferinta ei se intalnesc la mijloc de durere cu trairile fiicei.
Cand un doctor cu renume din spital face o greseala grava si arunca vina pe fiica, un doctor tanar, vechi coleg si veche pasiune, o salveaza pe aceasta printr-un memoriu la minister. Deznodamantul piesei o gaseste pe fiica fericita si eliberata, aducandu-i mamei mult dorita ciocolata, nimerind ceaiul numai bun, imbracata atragator si cu acea stralucire in ochi care, precum lumina, parcurge cu o viteza uimitoare calea de la decizie la fapta, de la o viata ce te traieste la o viata pe care o traiesti.
La sfarsit (desi niciodata nu-i sfarsitul, nu-i asa?), mama se ridica de pe scaunul pe care fiica sa o regasea de fiecare data si, intr-o schimbare de roluri incredibila, trecand ca dintr-un plan al existentei in altul, de la nemiscare la vitalitate debordanta, pregateste ea ceaiul, aducand romul si dansand de bucurie, comprimand intr-o singura expresie, intreg umorul, lacrimile, nostalgia, furia, rasul si subtilitatea atitudinii sale de mama mereu cu grija si iubire, deloc dulceaga, atat cat trebuie acida.
Cele doua actrite, Tamara Cretulescu si Olga Tudorache parca nu au jucat. Teatrul devine teatru cu adevarat atunci cand trece dincolo de pielea si sufletul actorului. Asta am simtit ca spectator: ca intelepciunea, umorul si natureletea unui mare om cum este Olga Tudorache nu se datoreaza varstei, talentului sau experientei ci pasiunii netarmurite pentru umanitate. Astfel, Olga Tudorache nu este, nicidecum, o actrita, in sensul comun al cuvantului – ea este o COLECTIE DE OAMENI. Am simtit ca Olga Tudorache a jucat-o pe Olga Tudorache. Aceasta cred ca este lectia ultima a teatrului.
PS Au fost multe aplauze si reveniri pe scena la final. Am stat si m-am intrebat: oare pentru ce aplauda spectatorii/oamenii – pentru jocul actoricesc, datorita senzatiei de daruire si devotament transmisa de cele doua actrite, ca semn de admiratie, pentru intreaga cariera? Pentru ce, pentru toate acestea de mai sus, bifate simultan? Mi-as dori sa putem aplauda, de fiecare data, pentru ca persoanele si personajele de pe scena ne lasa sa ne uitam, ca printr-un ochean urias, chiar in sufletul lor.
S-ar putea sa iti mai placa:
- Cronica de spectacol: ABBA Care-Asculta Baba
- Cineva care imi poate da viata!
- Radu Beligan – Confesiuni despre viata si arta
This post was submitted by Tiberiu Iacomi.
Se incarca...
.png "My GRASP")
Ultimele comentarii