Cronica de spectacol: A Murit Tarelkin! Traiasca Tarelkin!

Vineri, 8 octombrie, am ras, am plans, am privit in retrospectiva si, deopotriva, in perspectiva. Hohotele si lacrimile s-au amestecat invizibil iar ochiul pe furis spre trecut a prins o imagine neclara a viitorului. Cel putin, asa am incercat sa-l imitam pe Tarelkin (personajul principal al spectacolului cu acelasi nume jucat pe scena Teatrului Metropolis).

Piesa lui Aleksandr Suhovo-Kobilin a parut, de la inceput, prin pozitionarea istorica – perioada de sfarsit a tarismului, prin tabloul viu de moravuri precum si prin critica si ironia sociala, curat Caragiale (dar in varianta ruseasca). Am avut – doar pentru cateva momente – senzatia de joc prin oglinda: intuitia si revelatia banala ca scena este, din nou, o oglinda a societatii. M-am inselat.

Regia lui Gelu Colceag – ce a facut posibile insertiile din Procesul (a doua piesa din trilogia sociala a lui Suhovo-Kobilin), ritmul alternant ce oscileaza intre monoaloage profunde sau ridicole, situatii comice tip, confruntari si intermezzo-uri de musical, decorul mobil si polivalent (desi cu aceeasi radacina de spatiu inchis, ingust ca o paleta de fatete ale desfasurarii nimicniciei si josniciei umane) precum si jocul actorilor, capabili de a reuni in acelasi personaj, stereotip, meditatie, evidentiere si umor inconstient, m-au facut sa inteleg ca scena nu mai este oglinda ci o intreaga sala de oglinzi in care viziunea sociala devine grotesca. De aceea, conmparatia este utila la inceput iar simtul enorm si vazul monstruos sunt singurele instrumente de folos pe urma.

Tarelkin (George Ivascu) este un functionar umil pe langa generalul Maksim Varravin (Doru Ana) care intermediaza afacerile necurate ale acestuia cu diferiti pagubiti si jeluitori. In momentul in care generalul il insala pe Tarelkin in privinta partii lui de bani intr-una din aceste afaceri si il concediaza pe acesta din cauza indraznelii lui, Tarelkin ii promite generalului ca va divulga documentele secrete ale acestuia si hotaraste sa-si insceneze moartea pentru a nu putea fi acuzat drept complice.

Astfel, Tarelkin preia identitatea fostului sau vecin, batranul Kopilov si incearca sa pacaleasca, cu ajutorul sotiei sale, atat pe trimisii generalului – in frunte cu Ivan Antonovici Raspliuev (Radu Gabriel) cat si pe Varravin insusi – venit sa caute documentele incriminatoare, ca Tarelkin a murit cu adevarat (pentru a putea pleca, astfel, la Moscova, de unde urma sa il santajeze in mod programatic pe general).

Planurile ii sunt date peste cap de soldatul turmentat (de foame, de aceasta data) Raspliuev care ramane in casa mortului si decopera, cu ajutorul unui creditor evreu venit sa-si recupereze banii, ca si Kopilov este mort si ca persoana din fata lui este, de fapt, un varcolac nemaivazut ), o captura ce ar i-ar conferi cruci, ranguri si o solda cu care ar putea sa-si astampare in sfarsit foamea si setea.

Prins si tinut fara apa, interogat si anchetat in cadrul unei investigatii de o amploare nationala ce le permite cadrelor militare atrocitati si perversiuni de orice natura in raport cu inculpatii, Tarelkin cedeaza in fata lui Varravin, marturisind ca a incercat dar ca acesta din urma a fost mai puternic, cerand totodata, iertarea si reintrarea in serviciu si in vechea ordine. Refuzul lui Varravin il face pe Tarelkin sa constientizeze ca cei saraci vor fi mereu asupriti de cei bogati si ca, intr-o lume in care nu mai are nicio identitate, tot ce poate face este sa porneasca o revolutie.

George Ivascu reuseste, desi interpreteaza un rol dublu si trece de la statutul de mic functionar (cu ipostazele de putere in fata cetatenilor si de slugarnicie fata de general) la cel de batranel deghizat ce pacaleste si ironizeaza pe toata lumea si pana la cel de om fara identitate intr-o cusca reala si imaginara, revolutionar meditativ si activist, in final, sa fie mai mult decat un actor. George Ivascu reuseste sa isi expuna crezul: prin trairea meschina, deghizare sau pierderea identitatii, Tarelkin vorbeste prin George Ivascu si George Ivascu vorbeste prin Tarelkin despre autenticitate si congruenta cu sinele. Comic si tragic cat Aristofan si Caragiale la un loc.

Doru Ana creeaza, prin Varravin, portretul omului pe care puterea absoluta l-a corupt in mod absolut, personaj care isi potenteaza o identitate exterioara in timp ce si-o pierde pe cea interior-umana. Dan Astilean, ce il interpreteaza pe superiorul lui Raspliuev, Antioh Elpidiforovici Oh, reuseste sa evidentieze suma frustrarilor, dorinta de razbunare indirecta si pierderea progresiva a valorilor si deminitatii celor ce urca scara anevoioasa si plina de umilinte a ierarhiei militare.

Radu Gabriel toarna sare si piper (si un strop de gaz ilariant) peste tipologii si jongleaza intre monoloage despre mancare si onoare si confruntari disproportionate, evidentiind, sub masca extrem de comica si aparent naiva, faptul ca interpreteaza unul din personajele cele mai constiente de sine si de scopul (desi limitat) personal.

Actorii tineri merita, de asemenea, remarcati, pentru prospetimea si sentimentul de actualitate pe care il confera unor scene precum furatul in serie din buzunarul colegului, interogatoriul cu bata asupra capului colegului precum si scena de dans a anchetei. Repet: ii felicit deoarece stangacia unor personaje tinere nu este deloc usor de jucat.

Astfel, Tarelkin n-am fost noi. Doar noi-cei-ce-am-putea-fi. Mergeti dar sa-l vedeti si revedeti pe Tarelkin. Profilactic.