Cronica de spectacol: Cand Prindem Dragoste De Fantome

23 septembrie 2010. O seara aparent mistica, culturala cu nuante clasice, (de)plina de zambete si ras (a nu se citi haz de necaz). Spectacolul Fantoma, Dragostea Mea – ce a deschis stagiunea curenta a Teatrului Metropolis – a reprezentat pentru mine unul din putinele prilejuri din, poate, ultimele luni de zile!, in care am fost spectator fara sa fiu nevoit sa devin spect-actor, in care am putut sa privesc actorii fara sa-i caut, banuitor, cu coada ochiului, umbra lui Caragiale in sala.

Si zic asta pentru ca piesa scrisa de Noel Coward (cu titlul original Blithe Spirit), incadrata pe raftul comedie bulevardiera de situatii, a fost transpusa de regizorul Serban Puiu intr-un instrument modern de deconectare de la lumea (romaneasca) din afara salii de spectacol (de asemenea, Teatrul Metropolis la aceasta senzatie prin atmosfera tinereasca si familiara, totodata, a spatiului). Si a reusit acest lucru nu prin misticism si ocultism ci prin umor si teatru pur.

Astfel, scriitorul Charles Condomim (Marius Florea Vizante), alaturi de sotia sa, Ruth (Monica Davidescu) si de invitatii lor, sotii Bradman (Raluca Ghervan și Zory David), o cheama pe Madam Arcati (Gabriela Popescu), recunoscuta in oras ca medium profesionist ce a practicat chiar si la Londra, pentru o sedinta de spiritism cu scopul precis de a strange material, jargon si informatii la cald pentru noua sa carte intitulata Cei Nevazuti si, bineinteles, pentru a avea parte de o mica distractie pe seama unei aparente impostoare in ale comunicarii cu cei din lumea de dincolo.

Sedinta decurge normal pentru o sedinta de spiritism, cu miscari nevazute ale mesei, cantece de neinteles si caderi bruste ale luminii, culminand cu transa initial ineficienta a Madamei Arcati. Totul ia o intorsatura brusca atunci cand fantoma primei sotii a lui Charles, stinsa din viata in urma cu 7 ani, Elvira (Alexandra Velniciuc) se materializeaza si apare in casa actualei familii Condomim, vizibila doar pentru fostul sot si cu un plan bine stabilit de a-si recupera viata pierduta.

Ritmul actiunii se precipita, conturul personajelor se adanceste pana la dezvaluiri si introspectie iar replicile devin din ce in ce mai alerte si spumoase, conceptul de dialog al surzilor transformandu-se in mod cu totul amuzant aici intr-un dialog si al fantomelor, pentru ca, nu-i asa, piesa nu ar fi avut farmec daca pana in final am fi avut de-a face doar cu singura fantoma (si cu o singura persoana cu puteri paranormale…).

Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost faptul ca firul narativ (organizat si limpezit de regizorul Serban Puiu), desi bazat pe o succesiune de situatii ce amplifica intriga, a lasat loc atentiei asupra jocului actoricesc, unul conturat extraordinar, de la micile detalii ale gesticii, mimicii si inflexiunilor vocale pana la relatia dintre personaje si actori precum si chimia dintre acestia si public.

Actorii din rolurile secundare au reusit, din start, sa evidentieze tipologiile lor mic-burgheze stilizate, doctorul Bradman (Zory David) cu rezerva sa initiala si tachinarea ulterioara a sotiei, doamna Bradman (Raluca Ghervan) cu adictia ascunsa pentru martini, whisky si alte cele precum si cu uimirea si frica incredibila, Madam Arcati (Gabriela Popescu) cu stilul ei direct si manifestarile mistico-amuzante precum si Edith (Ioana Ancea), servitoarea ce incearca sa scape de reminiscintele comportamentului din marina militara pentru a invata sa fie o lady.

Charles Condomim, primul Toma Necredinciosul al serii, a fost, mai mult sau mai putin, un personaj spiritual, in momentele de maxima concentrare din timpul incantatiilor si invocatiilor dar, mai mult decat atat, Marius Florea Vizante a fost un actor spiritual, debordand de jovialitate si adaugand nota sa proprie de comic personajului prins intre reala si eterica nevasta. Monica Davidescu, actrita ce va invata rolul de mama foarte curand in planul real, a jucat-o admirabil pe Ruth, sustinand ritmul oscilant al starilor emotionale si viteza pe repede inainte a desfasurarii actiunii, creand totodata o imagine pregnanta in rivalitatea sa scenica fata de Alexandra Velniciuc. Aceasta a intruchipat extrem de potrivit tonul suav, copilaros uneori, tentant si naiv al Elvirei, remarcandu-se usurinta jocului si elementul de diafan si ludic pe care a reusit sa-l transmita personajului. Astfel, am trecut intr-o singura seara de la spiritism la spiritual, de la spiritualitate la tonul spiritual si, fara indoiala, de la spirite la spiritul energic al unei infuzii cu umor.

Marturisesc, in final, ca am mereu impulsul de a-mi scrie cronicile de spectacol imediat dupa ce cade cortina, atunci cand detaliile deosebite, replicile extraordinare sau situatiile inedite sunt atat de vii in minte si in suflet incat se tolanesc de unele singure pe pagina, topindu-se in cuvintele cronicii. Ma abtin intotdeauna pentru a scrie cronica a doua zi, putand rememora analitic toate aspectele spectacolului – la rece. Piesa aceasta insa m-a molipsit, mi-a transmis o caldura si o energie care nu se dilueaza dupa ultimele aplauze ci care imi ramane si astazi ca esenta profunda de zambet si voie buna, acea stare de spirit unica ce ma face sa rad chiar si atunci cand ar trebui sa fiu ingrozit de fantomele proaspat vazute.